M-am îndrăgostit (o-p)

M-am trezit. Era destul de cald afară. Norii erau răsfirați și soarele era pe cer, parcă somnoros și el. Mă grăbesc să-mi fac mâncare, poate și un ceai fierbinte. Îmi zic că o să fie o zi excelentă. Simțeam deja adrenalina care o sa-mi curgă prin vene. Mă grăbsem până la stația de autobuz, așa cum plănuisem... Așa cum mi-ai spus cu o seară înainte. Și te-am așteptat. Am așteptat destul de puțin. Și deodată te-am văzut. Părul negru, plutind ca pe valuri din cauza vântului, ochii tăi verzi țintiți înspre mine, mainile tale catifelate ținând o poșetă cochetă. Mi-ai aprins ceva în suflet când te-am văzut. Zâmbetul tău era parcă al meu. Îți simțeam prezența cum ai fi fost o bijuterie de cele mai înalte carate. Te îmbrățișam din priviri pe tot parcursul plimbării noastre prin parcul acela liniștit din suburbia marelui oraș. Aveam ceva cu tine, nu o să te mint. Parcă orice mișcare care o făceai era mai suavă decât ultima. Aveai acel lucru care mi-am dorit de mult să îl văd. Aveai scurta povestire dintr-un roman de excepție. Aveai luna de pe cer și toate perlele din ocean. Chipul puteam să ți-l văd în fața ochilor fără oprire... Fără noimă. Fără putere de a riposta, deși n-aș fi vrut să ripostez.
Nu! Draga mea, nu am de gând să opresc acest elogiu. Aceste aprecieri poate nici nu sunt îndeajuns pentru ce aș vrea să îți explic. Nu este ceva important. Dar vreau să-ți zic, totuși. Pentru că reprezintă acea parte din viața mea în care totul se schimbă. Totul devine simplu, dar confuz. Atunci când văd toate detaliile, dar privirea îmi e încețoșată. Când văd cerul clar, dar plouă torențial. Când televizorul înseamnă doar o lipsă importantă de cunoștințe atuncea când vreau să ies cu tine, doar să te văd.
...Vreau doar să-ți spun că... M-am îndrăgostit!

Înapoi de unde am început

Afară plouă. Poate o expresie mult prea folosită în începuturile oricărui text artistic. Însă nu mă las păgubaș. Norii sunt foarte strânși între ei. Parcă nu există altceva. Nimic! Nici orizont, nici pământ, nici rău, nici bine. Cum pot să descriu acest sentiment de... armonie distrusă? Poate. Așa îi zic deacuma. Un balans complet deviat de această ploaie și de toată agitația din oraș.
E urât. Nu știu de ce, dar când ]ncepe ploaia, tot praful dar și bucuria ridicate se așează la pământ. E acel miros unic al ploii. Parcă te doboară, dar nici nu ar trebuii să-ți pese. Simt cum sunt deranjat de acel sunet obositor pe pervaz. Pic, pic, pic, poc! E ca o poveste de adormit copii care nu se oprește decât atuncea când ai să adormi. Dar vai! Fericirea care apare odată cu cerul senin este... de invidiat.
Ca să ajungi de la un colț al patului până la celălalt este o întreagă filozofie de care nu îți pasă nici în cel mai plictisitor moment posibil. Așa și cu ploaia. Mai întâi zici că durează puțin, apoi se oprește, mai bea o cafeluță... Dar niciodată nu scapi.
E totuși o parte din viața fiecăruia. Având în vedere toate părerile scoase dintr-un text, să zicem, un text tot așa în care se prezintă anotimpurile, deducem o adevărată alegorie precedată de criticile unui autor. Și să zicem că acel text ar avea părerile unui narator despre vreme... să zicem. Și am observa că ploaia ar fi prezentată drept o parte posomorâtă a zilei, când natura intră într-un scurt repaus și viața nu-i la fel de dulce ca într-o zi senină. Ei bine, de asta nu știu ce să mai zic. Practic, ce este scris și mai sus nu o favorizează pe doamna Ploaie. Nu jignesc pe nimeni dacă zic și eu că sunt una din persoanele acelea ce ar prefera o zi însorită. Însă fără ploaie, când am putea noi să facem o pauză lungă? Când am putea să ne apucăm ca proștii să scriem despre un lucru din natură, simplu și complicat în același timp... precum ploaia?
Mi-am zis „Hai să deschid calculatorul, poate mai scriu ceva pentru cariera mea inexistentă...”. Și iată-mă aici, de unde am plecat. Să știți că ploaia nu s-a oprit, sunt mai multe mașini pe drum afară. Sunetul lor pe carosabilul ud este cel puțin la fel de infernal.
Mă uit peste drum și văd facultatea inchisă, nimeni pe drum, doar mașini gri-metalizat care se potrivesc perfect cu atmosfera de amiază târzie. Sunt și unele mai inchise la culoare, pe care le ignor fără motiv...
Vă las, poate vă dor ochii. Noapte bună, încă o zi din viață irostiă...

Doar o contradicție.

Și iată-mă iarăși aici, la veșnica mea tastatură, cu ecranul obosit de la atâtea prostii. Este practic obositor și pentru mine. Nu am motiv să mă sacrific, dar iată că o fac. Sincer, fac asta singur și fără idei aproape în fiecare noapte, dar nu mă dor degetele. Am mintea plină de dobitocenii, plină de dragoste și ură, dar nu le arunc pe toate pe foaie.
Acuma unde ajung? Nu contează, continui. Așa-s eu, nici dus cu pluta dar nici normal. Am prieteni buni care nu mă critică, dar am și prieteni care mă caracterizează cum vor ei. Îmi place să mă aflu acolo, să rup orice barieră, să fiu sobiabil și prietenos, dar în același timp nu vreau ca lumea să aibă păreri greșite despre mine. Nu mă interesează așa mult părerea altora, dar în același timp nu vreau ca prietenii mei adevărați să creadă ceva ce nu trebuie.
Na că astă seară am ars-o pe contradicții. Dacă nu ai observat, dragă cititorule, majoritatea frazelor de mai sus au un mic punct de vedere apoi o contradicție, un contraargument sau o propoziție care să complice puțin imaginația ta. Da, a ta! Tot ce scriu, tu citești. Tot ce scriu ajunge acolo sus, unde tu ai logică, umor, dragoste, ură, naivitate și toate cele. Tot ce scriu poate ajunge undeva, dar depinde cum interpretezi tu asta. Îți mulțumesc pentru că ai citit aceste gânduri seci spiralate ordonat în Notepad.
Mai am un lucru de zis, și acela că lumea asta se schimbă. Însă se schimbă după ce decizii iau unele persoane. De aceea este nevoie de o contradicție la orice gând. Ca să gândim mai clar, să ne ajute să deducem ce-i de făcut. Să luăm decizia corectă.

Acuma, mno... Ce să-i faci. Îți place sau nu, uite ca ai ajuns să citești și această scurtă anomalie a cuvintelor prin simplul fapt că ai ajuns să-mi fi prieten... Dar...