vineri, 24 septembrie 2010

Noua, zece...


Ora noua fara un sfert. Decid sa deschid geamul mansardei. Ce priveliste! Ma uit atent la toate detaliile caselor mai mici si a varfurilor muntilor din departare. Parca seara totul e mai pur. Vad o pisica. E o pisica neagra, stapana noptii. Se aventureaza domol pe un burlan uscat. Imi ridic capul fara noima si obsev prima stea. Luceafarul era primul si ultimul care se vedea pe cer dintre nenumaratii licurici aflati pe bolta. Brusc se aprind luminile pe strazi, ma uit la ceas si observ ca este deja ora noua si patruzeci si opt de minute.
Imi intorc capul spre dreapta, spre vest. Nu se mai vede apusul, decat urmele sale maiestruoase in jurul orizontului. Parca este o culoare nedescoperita, neatinsa, insa pare atat de usoara, atat de cunoscuta. Un degradé de la portocaliul sters la un turcoaz, inapoi la albastru si albastru inchis.
Imi este somn. Inchid geamul cu o oarecare melancolie. Abia coborand scarile imi dau seama ca de fiecare data cand ma uitam la ceas, se simtea o adiere necunoscuta. O adiere ca mangaierea unui inger. A fost o zi torida, inca era cald afara, dar adierea parca ma facea sa ma simt mai suparat. Apoi mi-am dat seama ca m-am uitat... la casa ei. Aia ma facea sa ma simt nelinistit. Casa ei! Nu o pot uita. Clipele ce le-am avut acolo. Putine si ciudate, dar cu inteles.
Imi aduc aminte de tot ce a fost bun acolo... Imi aduc aminte de ea!
Ajung jos, in bucatarie. Se aude la radio ora exacta. Ora zece! Plec acasa cu gandul incarcat, si nu este pentru prima oara. Atat!

vineri, 10 septembrie 2010

un suflet fara contur.

Unde sunt? Unde esti? De ce nu suntem o singura persoana? Cum se face ca exact atunci cand am nevoie de tine, ma aduci intr-un colt si ma omori cu zilele; cum asa? Mai imi spui ca sunt patetic, dar stii ca ma doare. Iti place sa ma tachinezi chiar daca stii ca am ceva impotriva. Sa ma sugrumi cu acele cuvinte vechi, chiar daca am chef sau nu. Am acel lucru impotriva ta ce toata lumea a invatat sa nu il aiba. Sunt suparat de tine chair daca nimeni nu ar face asa ceva cu cineva ca tine. Locul in care te aflii nu o sa te ascunda de mine, doar nu o sa ma parasesti niciodata. Nu pot sa traiesc cu tine, nu pot... Nu pot nici fara tine. Cat mai sus pana ajung acolo unde esti, acolo poate imi e salvarea. Intr-o liniste deplina fara durerea de cap dupa examen, fara lacrimile de dupa cearta cu parintii, fara durerea despartirii de cel mai bun prieten. Acolo o sa ma iei in brate si o sa-mi multimesti, asa cum o sa-ti multumesc eu tie. Puterea mea sta in tine, dar daca nu as mai exista tu nu ai mai avea scop de indeplinit. Oricum nu se gandeste nimeni la tine inafara de mine. Daca exista inca o persoana, eram implinit acuma. Dar trebuia tu sa strici totul de fiecare data, si nu numai atuncea cand aveam nevoie sau nu. Ma gandesc ce bine mi-ar fi daca tu nu ai fi cine esti azi. Esti in mine, esti in tot ceea ce fac. Esti mana mea, esti capul meu, esti inima mea. Esti, dar aproape ca nu te mai suport. Si daca odata, ma duc? Atuncea nu ai mai fi prezent, ai fi un inger. Asta doar daca m-ai scoate din focul iadului in care m-ai adus.
Vantul bate cu acea liniste deplina. Nu auzi niciodata vantul, dar nimic nu poate sa-l intreaca atunci cand e vorba de auzit... ceva. Macar de nu ai fi si tu asa, macar de ai fi chiar aici langa mine. Sa te pot certa, sa te pot imbratisa, sa te pot arunca unde m-ai aruncat si tu. Atuncea poate ai intelege. Dar nu stiu de ce, pentru un timp, chair ai inceput sa contezi. Mult prea mult. Tu pentru mine erai menit, acuma te bagi de parca eu nu as conta deloc. Si de ce tot timpul ma ai in grija? Chiar crezi ca fiecare decizie ce o iei ma va scoate din groapa aceasta cu nisip? Nu, nu ai dreptate. Niciodata nu ai dreptate, dar iata ca mi-ai fost alaturi tot acest timp. Ai stat ascuns in mine, pregatind o evadare, o explozie care sa ma nauceasca. Stiu ca asta e defapt a doua parte din planul tau maret. Aproape ca stiu uned voi ajunge. Dar nu stiu deloc acel lucru ce te face sa torturezi.
Nu vreau, nu pot, nu o voi face. Dar odata m-am intrebat, asa ca un rebel fara minte, cum as duce-o fara tine. Stiu ca e gresit, si regret ca am facut-o. Dar tu nu stii ce inseamna pentru mine, ce inseamna apoi pentru altii.
Tot ce iti cer este sa te gandesti mai mult la mine. Asta iti e menirea, acesta iti este scopul. Si chiar daca mainile mele scriu, chiar daca gura mea vorbeste si chipul ma reprezinta... Tot tu esti capitanul corabiei. Esti gandurile mele, miscarile mele, esti starea in care ma aflu. Esti tonu si furia mea, esti privirea mea. Esti tortura si zambetul meu. Soldatul cu arma incarcata.
Esti imaginatia, gandirea, harnicia, lasitatea si melancolia mea, toate la un loc. Esti... eu!