Acolo și în sufletul meu.

Așa dur este acest sentiment,
Așa profund și pur în sine,
Este un fel de iubire nemărginită,
Este ce vreau eu pentru mine!

Spun că fac, spun tuturora...
Mult mă ascund, mult mă prefac;
Eu aș prefera doar ea să știe,
Iar eu să tac și să fac.

Și asta este, că mă omor prea mult,
Pentru ei, parcă nu pentru ea,
Verau să știe toți și toate?
Mă abțin! Vreau doar să-mi dispară frica.

Să dispară frica, sau ceea ce pare a fi,
Să fiu doar eu cu ea, un pat de mătase,
Să fie soare afară, să fim pe o insulă,
Două valuri, două suflete între ele atrase.

Rima fără ritm a dragostei,
Actele primordiale, motivele de agonie,
Diversele ganduri stupide legate de refuz,
Toate explodează în armonie.


Explodează numai în mintea mea, Deoarece mândru și trufaș strig din suflet, Deșii sunt amețit,

M-am îndrăgostit!

Sit - com

Ce termen simplu, culmea, descriind un lucru complicat. Da, toți facem parte dintr-un serial, am de gând să vă dovedesc. Fie în scris, fie în vorbe, fie prin acțiuni. Iar acest serial e mai mult decât viața tinerilor, e viața viitorului, e totul.
Gata cu jocul de baba-oarba. Nu ne mai ascundem, vă scot la iveală și vă fac să plângeți pentru ce veți vedea. Nu vă convine? De ce? Doar dau pe față un lucru normal, nu e nici un fel de secret pentru lume.
Vreau să vă văd fața adevărata, și îmi va fi ușor! Voi sta întins pe canapea fumând dintr-o țigară și am să mă uit dezgustat la propria-mi creație. O să scot ce e mai bun din voi lasându-vă cum sunteți. Am să vă patrund mintea de la distanță și am să vă citesc unul câte unul!

Pentru voi, mă închin,
Pentru mine, suspin.
Pentru viață zâmbesc,
Pentru zâmbet trăiesc.

Din colț de stradă
Dibuiesc o paradă.
Pe voi v-ademenesc,
În timp ce zâmbesc.

Zâmbetu-mi e adevârat
Că pentru viață am urlat!
Voi aveți putere,
Eu am doar durere.

Durere ce se închină unei nopți cu lună plină, Plăcere deplină spre voi se înclină!

În sensul acelor unui ceas stricat.

Nu e treaba mea să ajung la o concluzie, dar trebuie să ajut la clarificarea lucrurilor, pentru că, deși aș accepta să pierd, nu aș accepta să fiu înțeles greșit.
În această postare vreau să arăt totuși ceva către lume, voi care citiți; mai puțin o persoană, care știe totul. Tot ce este scris pe blog are o doză de adevar, dar majoritatea sunt lucruri scoase din capul meu, imaginație pentru a dezvolta o mască pentru voi. Însă orice este scris despre mine pe acest blog, sunt toate prostii. Nu sunt ceea ce par, dar nici nu mă ascund. Pur și simplu nu vă dau încrederea să mă vedeți cu adevărat. Cei ce mă vedeți zilnic, apreciez că mă caracterizați după înfățișare și comportament, dar să nu fie părerea voastră finală. Dar orice ar fi scris pe blog despre mine, nu e în totalitate adevărat, doar cele mai vitale informații sunt inversate, transformate în altă imagine.
Vreau să rămân cu spatele la voi, chiar dacă imi dau jos masca. M-am amestecat prea mult în unele grupuri de persoane, prea adânc încât era să mă pierd. Însă nu m-am pierdut, chiar dacă parea astfel.
Era o perioadă când mă învingea orgoliul, însă doar la micile succese. Și iată că am ajuns undeva, am reușit să nu ma biruie orgoliul. Și totuși am lăsat această impresie. Este oare așa, sau doar cei care mă caracterizează drept fiind orgolios este o consecință a faptului că sunt obișnuiți cu oameni orgolioși? Ceea ce nu sunt, și o perioadă nu mă interesa decât de parerea prietenilor. Însă acești prieteni considerau că-mi pasă de parerea tuturora. Și iată că mă pierdeam singur.
Pentru toți care credeți că blogul meu este un jurnal, care spune lucruri adevărate despre mine, vă fac pe plac, fac o excepție și chiar povestesc ceva real din viața mea.
Recent am postat ceva ce am scris în ora de română. Era un exercițiu, ni s-a dat un citat dintr-o carte și noi trebuia să continuăm oarecum ideea. Nu am impus nimic cheie despre mine, având în vedere că toată lucrarea trebuia să fie un monolog interior. Și în seara respectivă am primit un mesaj de la o persoană (cunoscută, presupun) că mi-ar fi citit blogul. Această persoană, a cărui număr de telefon nu îl aveam salvat -astfel nu știam cine e-, m-a întrebat de ce aș posta ceva care mă dezvăluie. Și din interesul ei am decis să îi spun adevărul, că nu e adevărat, că nu mă caracterizează complet respectiva postare despre care era vorba. Și nu avea încredere, am dedus din tonul ei, mi-am spus că nu are rost să conving pe cineva de cine sunt eu, cineva ce aparent mă studia. Și din curiozitate, am întrebat de ce ar fi interesat(ă) de cine sunt, respectivul(a) răspunzându-mi că are câte ceva încredere, mi-a spus că ne asemănăm, mi-a spus că ține la mine. Acum, drag cititor anonim, renunță la joc. Apreciez foarte mult că îți pasă, și mie îmi pasă, dar nu pot în clipa aceasta să joc acest joc. Poți ori să mi te dezvălui cu încredere, poți să nu faci asta și doar să renunți, dar mai poți să mă judeci cum fac restul. Nu aș vrea să mă judeci, nu vreau să ma judece nimeni, fiindcă apreciez critica, dar nu să fiu văzut cu alți ochi doar pentru că acțiunile și cuvintele îmi sunt înțelese greșit.
Tot recent, o persoană care încă are încredere în mine, m-a forțat. Și am acceptat asta, dar m-a forțat în continuare, și nu din orgoliu ci din dorința de a spune adevărul, am încercat să contrazic unele afirmații greșite pe care le-ar fi spus respectiva persoană. Însă a înțeles greșit și e o mare șansă să-mi pierd un prieten foarte apropiat, care chiar dacă nu am arătat-o, probabil știe că-l apreciez cel mai mult dintre toți. El e singura persoană căreia îi dau voie să mă judece, chiar dacă nu mă judecă perfect, este cel mai bun om, este o nestemată a omenirii, știu că nu o să mă dezamăgească. Am grețit la un punct și mi-am dat seama, însă înainte de a repara ceva am fost pedepsit, și respectiva persoană este greu de convins, astfel și-a pierdut încrederea în mine. Îmi va fi greu, deși m-am împărțit bine în trecut, tot am avut nevoie de mai mult timp de gândire și de practică. Dar de data asta acord toată atenția acestei probleme, pentru că din-totdeauna am avut încredere și încă am. Și am încredere și că fac totuși ceva în viața mea!

Dar nu mai vreau, nu mai vreau popularitate, pentru că toți cred că mi se urcă la cap. Nu mai vreau relații, că toți au dubii și consideră că mint. Nu mai vreau priviri reci aruncate spre mine, de parcă aș fi rănit pe cineva cu intenție. Evident, nu vreau să fiu singur, nu vreau să pierd ceea ce am, pentru că e putere, și nu o folosesc pentru mine, nu o folosesc să-i manipulez pe alții, nu mi se urcă la cap! Dar pentru numele Lui Dumnezeu, nu mă mai înțelegeți greșit. Ajungeți la unele concluzii oarecum normale, dar nu și în cazul meu, unde voi sunteți obișnuiți cu lumea și mă luați drept o persoană care este la fel. Nu sunt, sunt diferit și în sensul bun! Nu am spus-o în viața mea nimănui, dar o spun acum. Vreau mai mult de la voi, oameni! Nu mă strofoc pentru fiecare în parte, dar țin la prieteni mai mult decât credeți. Și sunt unii oameni care sunt bârfiți toată ziua doar din cauză că au fost judecați, înțeleși greșit. Și au ajuns să nu le pese de părerea celor ce îi văd greșit. Nu vreau să ajung astfel, sunt și acum bârfit, dar de unele persoane care nu merită nimic, dar am învățat să accept multe, am învățat să apreciez persoanele cum sunt ele, chair dacă foarte rar am fost acceptat și eu. E pentru prima oară când cer dreptate, alte ori mi-o fac singur. Este foarte posibil să fiu înțeles greșit și aici, dar nu degeaba este scris totul de mai sus!

Aceste cuvinte de mai sus sunt adresate către aproape toți cunoscuții, cu excepția a trei persoane și familia mea. Nu vreau să dau numele celor 3 persoane nici motiv pentru care sunt excepții, este testul meu către voi, restul, să acceptați asta fără să întrebați, fără să mă judecați.

Vis!

„Vreau viața, toată viața. Mă simt curios, dornic, dornic să ard mai intens decât oricare altul, indiferen cu ce flacără. Trebuie să fac din mine însumi o ființă de neînlocuit!” - p. Simone de Beauvoir

...Simt cum recent îmi pierd mințile, iubirea, energia. Pierd totul, nu îmi este frică să admit asta, fiindcă știu să repar orice, orice legătură, sunt un idealist. Nimic nu ma doboară, dar sunt tras în jos constant. Nu îi laud pe alții, cu gândirea lor puerilă -deci fără griji-, pe de altă parte, îi compătimesc pe cei ce nu mai au timp de nici un fel de jocuri copilărești, nu au timp de ei. Nu vreau să ajung astfel, sunt diferit, îi întrec, dar și ei mă întrec uneori. Deși mentalitatea mea este constantă, nu pot spune că sunt făcut din piatră. Se întâmplă des când ajut și nu sunt ajutat, așa ajung să mă speriu. Iar asta ce este, viață? Cum, când fiecare sunet în interpretez altfel, fiecare persoană o citesc atent, astfel pierzându-mă pe mine; o gândire care, dese ori, nici eu nu mă strofoc să o înțeleg. Dar în principiu, sunt un visător, poate unul dintre cei mai mari visători. Acest fapt îmi oferă imaginație, flexibilitate, dar nu mă duce direct spre vis. Ce este un vis, totuși? O altă lume, o lume a mea, o lume adânc ascunsă în subconștientul meu. Și recent am învățat să decodez unele părți nesemnificative ale gândirii mele, cum aș fi dat cărțile pe față la un joc unde particip doar eu. Nu mă înclin, însă, spre singurătate, nici o șansă! Recunosc, sunt foarte solitar, dar dese ori le permit altora să-mi intre în cap, câteodată mă las influențat. Și probabil nu e foarte bine ceea ce fac, dar tind să cred că nu mai vreau perfecțiune, nu renunț la gândul că nu exită bine fără rău.

Eu doresc o noapte albă în oraș, doresc o seară să mă plimb pe malul mării, să simt apa cum imi înconjoară gleznele. Doresc să nu fiu criticat, doresc priviri mai sincere. Doresc să trăiesc, doresc viața!

Vânători de stele

A fost odată ca niciodată,
Un cer senin, un băiat și-o fată.


Ea: Zâmbește, dragul meu!

El: Zâmbesc îndeajuns. Simt că nu-mi pot permite mai mult la...

Ea: ...La condiția ta!

El: Uită odată!

Ea: Niciodata!

El: Ce faci?

Ea: Mă uit după lună.

El: Nu e?


Se uită amândoi atent, cercetează cu amănunt măiestruosul vid pătat cu o infinitate de luminițe.


Ea: Vreau o stea. Uite aia! Acolo, vezi?

El: Aia? Luceafărul!

Ea: Aia, e cea mai frumoasă dintre toate!

El: Vrei o stea deci? Bine!

Ea: Ești bine?

El: Urăsc astrele. Greșesc des și numai în horoscopul meu au dreptate.

Ea: Cum poți să zici asta?

El: Le urăsc așa cum urăște peștele uscatul.

Ea: Dar nu ai de ce să fi supărat! De ce le urăști?

El: Uită-te unde sunt. Stau cu fata care mi-a schimbat viața, atitudinea, gândirea. Și totuși ne-am certat, și totuși am plâns degeaba.

Ea: Nimic nu e degeaba!

Capitolul II : Înclin spre adevăr

Dar specificul acestei lucrări nu e menit să râdă de alții, ba din potrivă, le dă acestora exact ce vor. Atenție! Doar că este acea atenție cum ai arăta cu degetul, a scoate la întrebări, nu a scoate în prim plan. Și tema nu reflectă nici nume dar nici nu generalizează, poartă doar eticheta de adevăr. Străzile ard la propriu de plictiseala care o emană unii oameni, și e greșit, strică un peisaj perfect. Îi ia senzația de reîmprospătare și o aduce pe cea de monotonie urbană, astfel punând printre umbre specificul arhitectural de pe străzile principale, ridicând amarul în aer. Mai că sar la ochi unele lucruri diferite, dar nu specifice populației.
Seara ies ei, seara când tot orașul este acoperit de o pânză subțire care parcă ascunde imperfecțiunile, înlăturând esența de natural. Și întorc totul pe dos, le este în sânge deja, și nu fac decât să umble plin localuri scumpe, unul câte unul, nu vor să pară monotoni și preferă să-și piardă banii în mai multe locuri. Sunt evident influențați de mass-media, temă epuizată deja. Dar e totuși ciudat, îmi permit să spun, televiziunea nu simt să aibă efectul acela, îi lipsesc multe în clipele acestea.
...to be continued

introducere în complexitatea reîncărcării unei generații.

INTRODUCERE
... Într-o lume de nebuni așezați în linie.
Așa începe miraculoasa descriere a contemporanului, a cotidianului care nu te informează, dar care te dezamăgește.
Să o luăm pas cu pas, dar cât mai la subiect. Sitcom-urile și întreaga mass-medie sunt aparent (mai mult deocamdată) printre singurele supraviețuitoare ale așa zisei criză. În ciuda faptului, porcăriile se împart, ca un arbore de la rădăcină în sus, în sute de porcării alese cu atenție de mult prea grijulii comandanți din respectivele industrii. Ambele tabere au aceiași părinți dar par absolut diferite. Asta poate duce la concluzii precum că nu ar avea nimic în comun, dar se bazează una pe alta. Mondenismele o dau în snobism iar televiziunea pune accent pe „ce vrea auditoriul” însă auditoriul singur trebuie să se adapteze. Mai greu de înțeles dar o enigmă completă pentru ei.

COMPLEXITATE
... înseamnă pentru mulți originalitate, când ei defapt aberează între a fi original și a fi pe placul tuturora, astfel negând a doua variantă. Complexitatea evident, chiar dacă depinde de la persoană la persoană, are ceva în comun la toți. Nu e nimeni, în orice context și în banalitatea sa observabilă, să nu fie bine dezvoltat în mai multe domenii. În esență, complexitatea nu înseamnă o singură temă pe care să poți dezvolta orice, înseamnă mai multe teme, câtuși de simpluțe, dar care să fie legate între ele de argumente pro și contra. Fiindcă prea mulți spun că sunt originali, dar ei defapt se pierd în această complexitate din... simpla încercare de a fi în zona celor cu adevărat bine dezvoltați.

REÎNCĂRCARE
... Dar nu cu electricitate.
Ei mai nou se reîncarcă, dar cine spune că nu mai e energie? Da, vorbesc de ironia calității specimenelor de pretutindeni de a pretinde că au limite, că au nevoie de o cafea, ca au nevoie de „puțin timp liber” pentru a gândi. Culmea că fix gândurile care te frământă cel mai mult nu apar în timpul unei cafeluțe. Dar cel mai important, trebuie să adaug, nimeni nu are limite. Sau are, dar nu în gândire, iar limitele fizice nu le poți cunoaște decât prin situații limită, întâmplări care cer gândire formată, caracter puternic și mentalitatea potrivită. Iar acuma îi aud pe toți cum se plâng de multe lucruri prin care ei nu au trecut, dar tot analizează cu prea multă atenție lucruri de acest gen. Și asta nu se leagă de a fi precaut, pentru tine poți visa orice, dar nu îți dai singur cuvântarea într-un subiect pe care efectiv te ocolește. Dar, revenind, nu exită subiect la care să nu ai un cuvânt, nu există blocaje să te împingă să „faci o pauză”, să îți iei timp să gândești detalii. E greșit și să generalizezi totul, dar în ziua de azi nu e timp de pauze, nu e timp să pretinzi că te reîncarci.

GENERAȚIE
... De contraste.
Da, drag cititor, este cel mai evident cum toți se critică pentru muzica pe care o ascultă/ hainele ce le poartă/ mondenismul din relația lui X cu Y/ preocupările care par prea abstracte pentru unii. Destul spus?

Ea și numai ea

Dovedește-mi că ai apărut de nicăieri! Spune-mi cum toate stelele s-au contopit în visul meu, într-o singură noapte. Arată-mi răspunsul legat de existența tuturor elementelor care se contrastă, formând astfel o minune; pe tine!
Și cum de nu a apărut un val să se spargă de balize? Cum de nici unul dintre noi nu s-a prefăcut orbit, pueril? De ce am sărit amândoi în pat deodată? De ce tu mi-ai arătat acestea, de ce nu ești ca altele? să cad singur și tu doar să plângi lacrimi de crocodil după. De ce specificul teatral a decăzut în ochii tăi, de unde atâta încredere? Și nu te-ai lăsat singură indusă în al tău vis, m-ai agățat și pe mine și m-ai strâns puternic, astfel dându-mi ocazia să mă refac, să uit de probleme și să am încredere în ale tale cuvinte sincere „Te vreau pe vecie!”.
Și am înțeles din prima, tu nu ești o senzație trecătoare, tu nu ești o enigmă în cuvinte goale, aruncate toate pe o foaie, tu NU ai apărut brusc pentru a putea denumi relația noastră destin!
Cu toate acestea, ce simțim nu poate fi scris sau înțeles de alții. Ei ar crede că nu e adevărat, ar crede că ești un vis al controversatului subconștient. Dar toți o să fie întrebători, până și ei știu asta.
Iată, citez din spusele tale, „ne asemănăm cu o sculptură grandioasă, îngropată adânc de timp și istorie”.

Simt

Explozie, durere si... oare... iubire?
Da, parca asta simt. Pentru ca, dupa atatea seri neatinse, nevorbite, doar citite. Doar cu sentimente aruncate fara rost, fara nimic altceva decat un traseu pe nume "speranta". Speranta ce vreau sa ma conduca la incredere, la nebunie, la glume si zambete impreuna cu ea. Si poate e, poate nu e, dar pare un vis. Si plang, si ea stie ca plang, si-mi spune si o cred, ca si ea. Si... pare a fi durere, imi spune insa ca ii e frica, oricat i-as fi aratat ca nu are de ce. Insa ea asa doar imi demonstreaza ca eu merit sa-mi fie frica. Si... cred. Cred ca ma intelege, si daca nu, nu stiu daca pot sa mai continui sa-i demonstrez contrariul, nu stiu daca mai pot sa ma zbat pentru ea, fiindca am nevoie de ea cel mai mult in clipele acestea. Sa se arunce de pe varful prapastiei cu increderea ca o prind. Si zice ca nu poate, ca ii e frica. Dar aici intervine ea, aici trebuie sa faca o schimbare radicala si sa aiba incredere, de-acolo pot sa ma tin de promisiunile divine. Promisiunea fata de mine ca pot si o sa am grija de ea, si promisiunea catre amandoi ca am sa o fac fericita atuncea cand nu ma mai are decapt pe mine.
Si nu stiu. Ba imi demonstreaza ca merita, ba imi spune ca nu are incredere! Si de aceea e prima oara cand eu, pe mine ma intreb, si am nevoie de ea sa-mi raspunda:
O iubesc?

Zambet.

Zambetul pare a fi cel mai neimportant, cel mai nesemnificativ dintre toate. Dar e punctul meu de vedere in a lua decizia corecta in a CREDE ceea ce trebuie. Si in momentul asta parca simt alinare, parca nu ma mai doare, parca durerea a trecut, dar nu mai simt fericirea sa trec peste ce a fost. Pentru ca de-asta nu mai doare, mor incet, incet, mor inaintru, mor in sinea mea.
Daca as putea da timpul inapoi. Daca nu exista alta, daca nu exista nici el, oare m-ar fi inteles? Fata asta inocenta pentru care mi-as fi dat sufletul, ar fi inteles ce simt pentru ea?
Poate cel mai frumos (defapt melancolic) mod de a incheia ar fi, citez "dar nu mai conteaza acum". Dar culmea, pentru ca asta e. Conteaza, pentru ca nu am facut ce am facut, totul in zadar. In sinea ei isi spune ca merit, dar prefata ei crede altceva. Cuvintele mele i-au atins inima, cuvintele altora i-au atins mentalitatea si i-au stricat-o. Atata timp cat nu i-am stricat inima, sunt bucuros pentru momentele ce mi le-a oferit! Si inca o iubesc, insa cea mai mare dorinta a mea e sa-mi arate ca merita, sa ii apara asa brusc incredere si sa uite de tot ce era rau si sa-si aduca aminte de tot ce e bun... Daca as da timpul inapoi... Sa fi fost totul nimic altceva decat fericire... Daca...
Daca nu m-as mai gandi numai la mine si dorinta asta a mea sa o am inapoi, daca m-as candi doar la fericirea ei, s-ar intampla si fericirea mea?
Daca... si oare... Acum realizez ca astea doua... Astea ma ranesc cel mai mult... Si doare... Tare de tot...