Ora noua fara un sfert. Decid sa deschid geamul mansardei. Ce priveliste! Ma uit atent la toate detaliile caselor mai mici si a varfurilor muntilor din departare. Parca seara totul e mai pur. Vad o pisica. E o pisica neagra, stapana noptii. Se aventureaza domol pe un burlan uscat. Imi ridic capul fara noima si obsev prima stea. Luceafarul era primul si ultimul care se vedea pe cer dintre nenumaratii licurici aflati pe bolta. Brusc se aprind luminile pe strazi, ma uit la ceas si observ ca este deja ora noua si patruzeci si opt de minute.
Imi intorc capul spre dreapta, spre vest. Nu se mai vede apusul, decat urmele sale maiestruoase in jurul orizontului. Parca este o culoare nedescoperita, neatinsa, insa pare atat de usoara, atat de cunoscuta. Un degradé de la portocaliul sters la un turcoaz, inapoi la albastru si albastru inchis.
Imi este somn. Inchid geamul cu o oarecare melancolie. Abia coborand scarile imi dau seama ca de fiecare data cand ma uitam la ceas, se simtea o adiere necunoscuta. O adiere ca mangaierea unui inger. A fost o zi torida, inca era cald afara, dar adierea parca ma facea sa ma simt mai suparat. Apoi mi-am dat seama ca m-am uitat... la casa ei. Aia ma facea sa ma simt nelinistit. Casa ei! Nu o pot uita. Clipele ce le-am avut acolo. Putine si ciudate, dar cu inteles.
Imi aduc aminte de tot ce a fost bun acolo... Imi aduc aminte de ea!
Ajung jos, in bucatarie. Se aude la radio ora exacta. Ora zece! Plec acasa cu gandul incarcat, si nu este pentru prima oara. Atat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu