Jumatate din mine

Da, acuma chiar e vorba ca nu mai sunt complet. E vorba de lucrurile care stau in ceata si te distrug incetul cu incetul. E vorba ca nu exista vointa sa iti scoti cutitul din picior si sa mergi mai departe. E vorba ca poti sa te pierzi din cauza uneia sau a mai multor persoane. E vorba ca daca lasi ceva nerezolvat, apar alte trestii-chestii-smecherii, nimicuri cu care sa iti bati capul pana cand cedezi.
Eu nu am nevoie de probleme, sunt cu capul in jos in probleme, pana la glezne. Dar totusi am pierdut din mine, e o senzatie cum te-ai pierde in desert fara haine, fara adapost, ranit si cu gandul la cei care te-au nedreptatit. Pot suporta oroarea, dar nu sunt facut din piatra. Pot avea ochii intr-o stare secetoasa, dar asta nu inseamna ca nu pot varsa o lacrima dupa ani buni cand nu m-am descarcat intr-un mod simplu, poate demn de un nou nascut. Dar asa e viata, si frumosul nu se impaca. Nu poate fi totul zahar cu miere, demersul lucrurilor nu poate fi schimbat, nu poti controla viitorul decat atunci cand e vorba numai si numai de tine.
Oricum. Cand ajungi in situatia mea, anunta-ma. Da-mi indicii cu ce as fi putut face. Ce e de facut cand esti pe muchia prapastiei cu o mentalitate de parca nu ar mai fi nimic bun in viata?! Parca ar fi un colt de lume, parca ai doar doi pereti, restul e infinit. Un infinit dar plin de rautati, pericole si felurite absurditati care te baga in ceata, te ascund de lume si te amortesc sa meditez pe toate prostiile care te impiedica in fata altor probleme mai urgente.
Dar mai e si sentimentul de neliniste. Nelinistea ca unii te mint, si atunci cand te mint nu ai nici o sansa in fata lor, esti vulnerabil pentru ca in incercarea ta disperata de a afla despre ce e vorba, uiti de prezent si orice ai face altii ti-o intorc in scarba si cu stil.
Cel mai bine in situatia asta? O tigara (care se pare ca nu e aproape), o cafea, cer senin seara. Sa vezi apusul pana la aparitia stelelor si sa te pierzi. Apoi sa fredonezi acea melodie din anii '80 cu ochii inlacrimati.
Atat deocamdata.

Frig

Peisajul de afara imi da un sentiment de singuratate, un element dur, o abstractizare a realitatii. Partea linistitoare, insa, se afla in cromatica paturii albe asezate ca o cupola pe muntii din aceasta zona. Dar de fiecare data cand aceste frisoane ma zguduie si ma sperie pana la punctul de a renunta la orice speranta, ma gandesc la tine, iubire! Cand imi e frig si nu stiu ce sa fac, esti primul si ultimul gand. Parca fiecare fulg de nea este un inger aparut ca de nicaieri la lumina felinarelor sub cerul ce pare o imagine distrusa a puritatii. Copacii sunt ca niste ornamente bizare intalnite pe marginile strazilor; strazilor acestea vechi si nepasatoare incinse prin tot orasul.
Insa eu sunt aici; afara e frig, in casa e cald. Insa totul pare sa se rezume la dorul care duc pentru tine. Si numai aceasta vijelie din mintea mea, gandul la zambetul acela ce starneste o adrenalina necunoscuta in mine, ma face sa inchid ochii. Si asa fac, las pleoapele sa alunece usor, incet, pentru a intra in propria mea lume. Si vad cerul plin de stele. Asa ma pierd eu, asa ajung sa ma concentrez si sa meditez asupra vietii, sa ma gandesc la tot ce e in jur. Desi imagina din mintea mea e o aberatie, e rupta de realitate si nu include toate nimicurile intalnite peste tot.
Si mai esti si tu. Cand inchid ochii, chipul tau ma alina. Atat imi trebuie si intru intr-o stare euforica, uit de probleme, uit de realitate. Iar atuncea cand zambetul iti dispare, cand te vad cu sufletul deranjat, mor. Mor incet in sinea mea, apar pete pe cerul perfect, imaginea se rupe in doua... imaginea dispare. Am deschis ochii, visul nu mai e. Incetez cu dorinta sa te am langa mine stiind ca eu nu pot ajunge la tine. Stiind ca daca fac ceva, distrug; daca stau si astept, pierd totul.
Desi nu am nici o lacrima in ochii mei care rostesc seceta, plang. Plang pentru ca te iubesc. Nu stiu de ce, dar plang. Probabil de frica acestui gand ca incep sa te pierd, si am nevoie de ajutorul tau sa imi dispara setea de cunoastere. Sa dispara anomaliile acestea, vreau sa ma asiguri ca si tu ma iubesti, asa cum te iubesc si eu! Sa ma asiguri ca mai sunt cateva fire de fericire ramase.
M-am blocat, am ramas fara cuvinte. Nu stiu ce sa gandesc, parca a inceput sa ninga si in caput meu, totul fiind sters, totul aruncat in ceata. Nu mai gasesc nimic, sunt pierdut. Dar tot inchei cu doua cuvinte de o sinceritate imensa.
Te iubesc!

Love story - Partea I

3 Septembrie 2k10:
O fata. Simpla ca oricare alta. Dar totusi speciala pentru mine. Am avut acest sentiment de curand si stiu de ce. Are o inima cat o mie, are tot ce-i trebuie pentru a incanta orice om. Este naiva, frumoasa, inimoasa si emotiva, lacrimile-i sunt sincere si pure ca o cascada de ingeri.
Aceste cuvinte sunt de la mine, cel pe care il cunosti foarte bine, sincer in miscari si vorbe.
O cunosc de mult, mai mult de un an. Pana acum am incercat cat de cat sa o ajut, tot timpul crazand ca dau tot ce pot, dar abia dupa imi dadeam seama ca se putea mai bine. Am ajutat-o cand am ptut, cand m-a lasat, cand avea nevoie de un umar pe care sa planga. Sincer credeam spre inceput ca e o prietena foarte buna, apoi s-a dovedit a fi mai mult. Mult mai mult. Iar cu atata pasiune ma implicam in relatie, atat imi faceam aluzii, tampenii care-mi apareau brusc in fata ochilor. Aluzii precum ca as fi iubit-o cu adevarat. Da, este adevarat, prima fata de care ma indragostesc. De cand mia venit asa sa cred ca am sentimente pentru ea, cu atat imi dadeam seama ca nu am nici o sansa. Am pornit asa cu pesimismul in mine si cu sufletul impacat ca voi ramane la stagiul de cel mai bun prieten al ei.
Acum scriu acest lucru, tot asa, stand pe ganduri ca un popandau. E ultima zi din mai, e luni seara ora zece si 4 minute... Tocmai i-am zis ca este un dar de la Dumnezeu pentru mine. Sunt sigur ca a crezut ce i-am zis, dar imi dau seama daca ea stie cu cata inima am zis-o, cu cat adevar. Este greu sa scriu aceasta lucrare intima, dureroasa. Nu stiu de ce, dar nu voi scapa de gandul ca nu o sa-mi fie ce o vreau eu sa fie. Ironic. Obositor.
-------------------------------------------------------------------------------
Vineri, ziua a patra din luna iunie. Tot nu i-am zis. Aceasta lucrare devine incet incet un jurnal siropos greu de inghitit. Este un sentiment ciudat, dragostea. Cateodata simti ca zbori si ca nu mai simti pamantul sub tine. Acum sincer ma simt de parca mi-ar fugi pamantul de sub picioare, ca nu am un loc stabil pe care sa meditez ca un popandau. In cap parca am o mare involburata ce isi sparge valurile de o faleza mare, intinsa. E si o plaja si un apus; plaja reprezinta visul meu etern, apusul preprezinta un sfarsit. Sfarsit la ce? Sincer nu stiu, probabil al cel care sunt acuma. Nu o sa mai fiu cum eram inainte. O sa ajung ceva, ceva ce nu stiu inca. Ceva ce inseamna viitorul.
Inca sunt mort, mort dupa ea. Pur si simplu.
-------------------------------------------------------------------------------
Luni. E tarziu, azi trebuia sa o intalnesc... Iar nu a venit. Nu vreau za zic de cate ori nu a venit cand am chemat-o. Sunt mort, am vorbit cu ea acuma. Sunt suparat, se vede prin ce i-am zis. Dar nu o las sa-si dea seama. Nu!
-------------------------------------------------------------------------------
Luni, aceeasi seara. Tocmai i-am zis! Nimic altceva!

Old Cat - cantecel

Him:
Old cat, what'cha doin' sitting in the snow,
Old cat doesn't know what she's looking for,
Old cat looking down trough the sniper whole
Looking for love, never knocking on your door.

Old cat, stop crying cause' here I am,
Old cat, stop pretending you don't give a damn,
Old cat, bring yourself together now
There is the light...

Her:
It stopped snowing, he's not here anymore,
Stop talking, you're making everything worse,
There's no such as love, of that I am sure,
Never knew what hit me before.

Please let my tears flow down my cheek,
Please grand me my best and my greates wish,
Please think of this love, this foolish dream,
Come back to me...

Him:
It seems to me I'm dead all over inside,
My heart still pounds the iron in my blood,
The fake steel that crossed trough out my thoughts
I believe there is hope for another shot.

Old cat, there's enough said for now,
Things happened so fast and passing through,
Won't believe any lies, not any sound
Others would say about...

Him: -Is this true love?
Her: -Others would be amazed, but it is.
Him: -After all that we've been trough, you came to the same conclusion as I did too.
Both: We're in love!

10 aug MMIX

Senzația unei vieți călcate într-o singură noapte. Așa am numit-o, iar pe ea... Am lăsat-o să mă roadă, să putrezească în amintirile mele. Și totuși, dacă ar fi să o văd iarăși, m-ar surprinde. După un an jumătate, chiar că. Însă ea mi-a oferit totul, asta include fericire, iubire, nemurire. Tot ea m-a dus spre disperare, lacrimi din ochii mei seci, tristețe.
10 august, anul 2009. Ziua în care o aud plângând pentru prima dată. Încă o mai aud, din când în când. Dar nu mai este aproape.
10 august, anul 2009. Ziua în care visele mi-au fost spulberate. Tot ce a fost înainte, tot ce urma să vină... Nu se mai strecurau în mintea mea.
10 august 2009. Ziua în care fiecare clipă care trecea era o altă formă de agonie, de disper. Ziua în care gandirea mi-a cedat.
10 august 2009. Seara în care am ridicat capul.
10 august zero nouă. Ziua care m-a făcut cine sunt acum.
Data de 10, luna august în anul 2009. Nu a fost frumos, dar iată-mă zâmbind și acum.
Atât.

Best friends... cică un cântec

Strofa I:
What if the world won't ever change?
What if all this would die?
And if the stars would fall away
I know you'll be here by my side!

Bridge:
But don't hesitate,
I'm the shoulder on wich you can cry,
My heart won't ever be the same
If this bond we have woud die.

Refren:
So here I am, I'm right there for you,
In the sand, to make you feel good,
Look at me, this never ends,
We'll forever be... best friends!

Strofa a II-a:
All I have left from you is this,
A piece of paper on the bed.
A little letter craved with your kiss,
A piece of our friendship, forever said.

Bridge:
But don't hesitate,
I'm the shoulder on wich you can cry,
My heart won't ever be the same
If this bond we have woud die.

Refren:
So here I am, I'm right there for you,
In the sand, to make you feel good,
Look at me, this never ends,
We'll forever be... best friends!

Cuvinte de adolescent

Iata-ma, in acea zi care o crede toata lumea apogeu. Relativ este, dar nu e sfarsitul lumii. Insa iata ce se intampla, neintentionat intrii si tu in joc.
Sa o luam de la inceput. Toata lumea in jurul tau crede ca face parte dintr-o comedie, ei fac doar caterinca, isi imprima aceasta viziune ironica in cap. Pritenii nu te lasa la greu, dar nu apar de fiecare data cand ai nevoie. In plus, toti stiu sa vina cu reprosuri. Dar vom invata vreodata ce e acela bunul simt si respectul de sine, apoi respectul pentru altul?! Ei cred ca e divin, cand e infern; ei cred ca vor ajunge departe fiindca nu stiu ce obstacole au in fata. Si de multe ori se gandesc, ca e rau, ca ce sa faca... Dar nu asa treci prin de-astea. Lumea nu face diferenta intre o decizie buna si una monotona.
Comentariile sunt un atuu incredibil asimilat de om. Practic, e semnatura caracterului fiecaruia in parte. Si nu e normal. Gandul ca abia acuma, abia intr-o singura zi sa-mi dau seama de ce este cu adevarat in jurul meu, ma va bantuii o vreme. Perspectiva fiecaruia e diferita, nu exista un strop de atmosfera perfecta. Balanta se tot zgaltaie in speranta ca se va echilibra. Insa in zadar.
Totul e absurd, parca nici briza de pe malul marii, nici gheata de pe stancile muntilor nu mai au liniste. Sirenele zboara pe sosele, sunt acei oameni care incearca sa diminueze oarecum greselile altuia.
Mi-am schimbat conceptia. Nu mai simt durere cand frigul imi patrunde in oase, nu mai orbesc naiv cand ma uit inspre soare si visez cu ochii deschisi. Viata e sceneta prost realizata asupra careia se modeleaza in continuu. Cineva modeleaza, dar in loc sa scoata partile rele, sculpteaza naiv, zgarie tot ce e bun si strica opera altuia. Nu vorbesc de Dumnezeu, vorbesc de cei cu putere. Cei ce au puterea in palma, in acelasi timp, cei ce refuza sa admita ca o detin.
Daca tot am ajuns la legatura cu teatrul, cu arta, sa ma pronunt fata dde decor. Criticul meu e neantrenat, rau pregatit, dar am dreptul sa spun. Si voi spune ca acel ceva ce trebuie sa dea atmosfera, o strica. In imaginatia mea bolnava, ar venii ca o casa a carui pereti interiori sunt pictati in negru, cu o singura pata de alb pe tavan. Negrul pentru mine inseamna sobru, inseamna absenta vietii, inseamna ceva neasteptat de dureros; iar pata aceea simbolizeaza singuratate, monotonie, simplicitate si adevarul ce ne inconjoara.
E dureros sa vezi ce vad eu. In loc sa vezi oameni care stiu ce sa faca sa treaca peste probleme, parca problemele ar stii ce sa faca sa nu dispara. In loc sa vezi rasaritul, vezi un apus cu tot cu eclipsa. Cum ar fi sa vezi ceva ce moare in zadar, apusul insemnand totusi arta, dar si moarte iar eclipsa insemnand absenta totala a frumosului.
Categoriile de oameni. Refuz sa adopt o caracterizare simpla. Ma bazez pe spiritul de observatie. Si ar parea ca exista: oameni nepuntinciosi, oamnei puternici, oameni ce nu pot merge mai departe si oameni ce pot. Oamneii nepuntinciosi sunt cei care au nevoie de miracole, dar renunta la sperante. Oamnii puternici la fel, dar au seprante pentru viitor. Iar cei ce nu pot merge mai departe renunta la tot ce au, renunta sa faca pe altii fericiti, chiar daca nu gasesc pentru sine fericirea. Oamenii ce pot merge mai departe au doar noroc, fiindca drumul nu si-l fac ei, sunt indrumati de optimismul altcuiva.
Specific oricarei lucrari de-ale mele, doar zic ce am in gand, de multe ori ii bag pe unii in ceata si nu inteleg nimic. Dar asta a fost cam ce am putut sa spun, sunt doar cuvinte goale, sunt doar aberatiile unui om cu degetele lipite de tastatura. Dar, pentru mine,:
-orice e inventat (de pilda o poveste care nu e adevarata) este sugrumarea adevarului.
-orice neglijenta fata de cineva e ca si neglijenta fata de sine.
-orice nepasare, pierderea interesului fata de ceva e ca si pierderea de credinta.
-orice minciuna e ca si cum te-ai minti pe tine.
-orice renuntare e ca si cum ai renunta la viata.
-orice decizie rea e ca si pierderea unuei averi.
-orice sentiment fara grai nu isi are rostul.
-orice parere proasta POATE insemna lipsa de interes.
-orice ai face rau cuiva e cum L-ai injunghia pe Dumnezeu.

Si mai sunt cuvinte, care nu vor ramane nespuse. Atat.

Pain formula

Mno, ai ajuns in varful muntelui. Ai atins cerul si teai intors sa sarbatoresti. Nu e nimic sa te scoata din sarite, nici o tigara proasta, nici o bere neacidulata. Nu, n-au cum sa te opreasca nici usile inchuiate.
Si iata ca, orice salvare chemi, orice ai face, te arunca sub un nor de praf, te pierzi, nu te mai vezi nici macar tu pe tine. Si tremuri! Usor tremuri de spaima, de toate. Ca nu e cum vrei tu, ca nu asa trebuia sa se intample. Atatea sunt gresite! De multe ori intreb ironic daca e ceva neinregula cu viata asta!

Sa ajungi acolo e usor, mai greu e sa te dai jos. Si unii nu vor sa se dea jos, dar trebuie. Si ori te dai jos cu tot cu coroana, ori ramai de prost cand toti pleaca de langa tine. Dar nu se mai intampla asa. Acuma toti sunt bagati pe porcarii, toti pe falsa modestie, toti pe ironia exagerata, si mai ales, toti pe fuga de raspundere! Orice raspundere care nu trebuie neaparat sa o asumi, nu o face nimeni.

Da unde e morala, ca v-am pierdut la punctul asta. Pai vine asa! Ai in cap ceva, ceva ce nu ai de gand sa faci, stii ca nu te ajuta. Dar apare altceva, si-l faci, tot neajutator. Si te pomenesti ca exact atunci ai avut de ales, exact atunci ai nimerit prost! Si asa te bagi pana la glezne in probleme, cu capul in jos.

Asta da reteta! Ce se intampla la Munte, ramane la Munte!

Au? da au, a durut!

E care pe care, de-acuma. N-ai ce-i face.

Si cand te gandesti la toate nimicurile, de fiecare data iti zici "ma de ce ma gandesc la astea?" dar intotdeauna ajungem sa ne certam pe nimicurile astea. Nu-i bine deloc. Dar ma rog, tot la concluzia de nimicuri ajungem. Ca asta suntem.

Buuuun, si mergi pe strada linistit si te impiedici de o moneda. Exact, o moneda, exact cand sa pasesti jos impingi picioru-n fata si te opresti intr-o moneda.

Apoi sa tipi in gura mare cat de tare doare degetu' mare, sa sari in sus de bucurie ca ai gasit moneda si sa ai o expresie de-aia pe fata gen jumi-juma. Ochii sunt stransi de parca ai diaree dar esti fericit, buzele in doua acolade fortate.

Dar desigur ca brusc te opresti si iti vine gandul. Daca e o moneda, cum te-ai impiedicat de ea si nu ai lovit-o sa se duca mai departe? Bravo geniule! Apoi te apleci sa iti asiguri banuiala si normal ca moneda este lipita de asfalt.

O da, ce zi frumoasa. la sfarsit te ridici oarecum neafectat de faptul ca NU ai gasit o moneda si vrei sa pleci, da' iti ridici privirea si vezi o multime care s-a aranjat in cerc in jurul tau, toti rad, apoi mai e un tip care merge la fiecare cu o palarie sa ii dea bani. Asta e circu' vietii, asta e si teatru, asta mai e si duma pe azi.

Incerc sa-mi aduc aminte daca era un Eurocent sau $0.5...

Ma... asa am ajuns?

Today nu mai e asa... Funny or not, it was simple.

Ce ai zice sa ajungi intr-un magazin, sa ceri un suc si sa primesti o palma peste ochi. Mmda... Mai mult, incearca sa zici ceva si sa mai primesti una.

Ba si ce draguta era vanzatoarea... pana ieri :-L

Sa zicem, am trecut peste, am venit a doua zi sa cer aceeasi marca de suc. Poc. Iar am ajuns de unde am plecat... Sau am ajuns unde vroiam... Mda, in fine. De data asta o intreb ce dracu' are cu mine. Inchide ochii si varsa o lacrima la care eu, fas. Ce sa zic, cine a plesnit pe cine. O mai intreb odata, fara cuvantul "dracu'". Poc, inca una, apoi zambeste si face niste ochi de-aia de iepuras si zice:
"Nu mai avem suc!"

What the... ò_Ó

Love story - Partea I

3 Septembrie 2k10:
O fata. Simpla ca oricare alta. Dar totusi speciala pentru mine. Am avut acest sentiment de curand si stiu de ce. Are o inima cat o mie, are tot ce-i trebuie pentru a incanta orice om. Este naiva, frumoasa, inimoasa si emotiva, lacrimile-i sunt sincere si pure ca o cascada de ingeri.
Aceste cuvinte sunt de la mine, cel pe care il cunosti foarte bine, sincer in miscari si vorbe.
O cunosc de mult, mai mult de un an. Pana acum am incercat cat de cat sa o ajut, tot timpul crazand ca dau tot ce pot, dar abia dupa imi dadeam seama ca se putea mai bine. Am ajutat-o cand am ptut, cand m-a lasat, cand avea nevoie de un umar pe care sa planga. Sincer credeam spre inceput ca e o prietena foarte buna, apoi s-a dovedit a fi mai mult. Mult mai mult. Iar cu atata pasiune ma implicam in relatie, atat imi faceam aluzii, tampenii care-mi apareau brusc in fata ochilor. Aluzii precum ca as fi iubit-o cu adevarat. Da, este adevarat, prima fata de care ma indragostesc. De cand mia venit asa sa cred ca am sentimente pentru ea, cu atat imi dadeam seama ca nu am nici o sansa. Am pornit asa cu pesimismul in mine si cu sufletul impacat ca voi ramane la stagiul de cel mai bun prieten al ei.
Acum scriu acest lucru, tot asa, stand pe ganduri ca un popandau. E ultima zi din mai, e luni seara ora zece si 4 minute... Tocmai i-am zis ca este un dar de la Dumnezeu pentru mine. Sunt sigur ca a crezut ce i-am zis, dar imi dau seama daca ea stie cu cata inima am zis-o, cu cat adevar. Este greu sa scriu aceasta lucrare intima, dureroasa. Nu stiu de ce, dar nu voi scapa de gandul ca nu o sa-mi fie ce o vreau eu sa fie. Ironic. Obositor.
-------------------------------------------------------------------------------
Vineri, ziua a patra din luna iunie. Tot nu i-am zis. Aceasta lucrare devine incet incet un jurnal siropos greu de inghitit. Este un sentiment ciudat, dragostea. Cateodata simti ca zbori si ca nu mai simti pamantul sub tine. Acum sincer ma simt de parca mi-ar fugi pamantul de sub picioare, ca nu am un loc stabil pe care sa meditez ca un popandau. In cap parca am o mare involburata ce isi sparge valurile de o faleza mare, intinsa. E si o plaja si un apus; plaja reprezinta visul meu etern, apusul preprezinta un sfarsit. Sfarsit la ce? Sincer nu stiu, probabil al cel care sunt acuma. Nu o sa mai fiu cum eram inainte. O sa ajung ceva, ceva ce nu stiu inca. Ceva ce inseamna viitorul.
Inca sunt mort, mort dupa ea. Pur si simplu.
-------------------------------------------------------------------------------
Luni. E tarziu, azi trebuia sa o intalnesc... Iar nu a venit. Nu vreau za zic de cate ori nu a venit cand am chemat-o. Sunt mort, am vorbit cu ea acuma. Sunt suparat, se vede prin ce i-am zis. Dar nu o las sa-si dea seama. Nu!
-------------------------------------------------------------------------------
Luni, aceeasi seara. Tocmai i-am zis! Nimic altceva!

Noua, zece...

Ora noua fara un sfert. Decid sa deschid geamul mansardei. Ce priveliste! Ma uit atent la toate detaliile caselor mai mici si a varfurilor muntilor din departare. Parca seara totul e mai pur. Vad o pisica. E o pisica neagra, stapana noptii. Se aventureaza domol pe un burlan uscat. Imi ridic capul fara noima si obsev prima stea. Luceafarul era primul si ultimul care se vedea pe cer dintre nenumaratii licurici aflati pe bolta. Brusc se aprind luminile pe strazi, ma uit la ceas si observ ca este deja ora noua si patruzeci si opt de minute.
Imi intorc capul spre dreapta, spre vest. Nu se mai vede apusul, decat urmele sale maiestruoase in jurul orizontului. Parca este o culoare nedescoperita, neatinsa, insa pare atat de usoara, atat de cunoscuta. Un degradé de la portocaliul sters la un turcoaz, inapoi la albastru si albastru inchis.
Imi este somn. Inchid geamul cu o oarecare melancolie. Abia coborand scarile imi dau seama ca de fiecare data cand ma uitam la ceas, se simtea o adiere necunoscuta. O adiere ca mangaierea unui inger. A fost o zi torida, inca era cald afara, dar adierea parca ma facea sa ma simt mai suparat. Apoi mi-am dat seama ca m-am uitat... la casa ei. Aia ma facea sa ma simt nelinistit. Casa ei! Nu o pot uita. Clipele ce le-am avut acolo. Putine si ciudate, dar cu inteles.
Imi aduc aminte de tot ce a fost bun acolo... Imi aduc aminte de ea!
Ajung jos, in bucatarie. Se aude la radio ora exacta. Ora zece! Plec acasa cu gandul incarcat, si nu este pentru prima oara. Atat!

un suflet fara contur.

Unde sunt? Unde esti? De ce nu suntem o singura persoana? Cum se face ca exact atunci cand am nevoie de tine, ma aduci intr-un colt si ma omori cu zilele; cum asa? Mai imi spui ca sunt patetic, dar stii ca ma doare. Iti place sa ma tachinezi chiar daca stii ca am ceva impotriva. Sa ma sugrumi cu acele cuvinte vechi, chiar daca am chef sau nu. Am acel lucru impotriva ta ce toata lumea a invatat sa nu il aiba. Sunt suparat de tine chair daca nimeni nu ar face asa ceva cu cineva ca tine. Locul in care te aflii nu o sa te ascunda de mine, doar nu o sa ma parasesti niciodata. Nu pot sa traiesc cu tine, nu pot... Nu pot nici fara tine. Cat mai sus pana ajung acolo unde esti, acolo poate imi e salvarea. Intr-o liniste deplina fara durerea de cap dupa examen, fara lacrimile de dupa cearta cu parintii, fara durerea despartirii de cel mai bun prieten. Acolo o sa ma iei in brate si o sa-mi multimesti, asa cum o sa-ti multumesc eu tie. Puterea mea sta in tine, dar daca nu as mai exista tu nu ai mai avea scop de indeplinit. Oricum nu se gandeste nimeni la tine inafara de mine. Daca exista inca o persoana, eram implinit acuma. Dar trebuia tu sa strici totul de fiecare data, si nu numai atuncea cand aveam nevoie sau nu. Ma gandesc ce bine mi-ar fi daca tu nu ai fi cine esti azi. Esti in mine, esti in tot ceea ce fac. Esti mana mea, esti capul meu, esti inima mea. Esti, dar aproape ca nu te mai suport. Si daca odata, ma duc? Atuncea nu ai mai fi prezent, ai fi un inger. Asta doar daca m-ai scoate din focul iadului in care m-ai adus.
Vantul bate cu acea liniste deplina. Nu auzi niciodata vantul, dar nimic nu poate sa-l intreaca atunci cand e vorba de auzit... ceva. Macar de nu ai fi si tu asa, macar de ai fi chiar aici langa mine. Sa te pot certa, sa te pot imbratisa, sa te pot arunca unde m-ai aruncat si tu. Atuncea poate ai intelege. Dar nu stiu de ce, pentru un timp, chair ai inceput sa contezi. Mult prea mult. Tu pentru mine erai menit, acuma te bagi de parca eu nu as conta deloc. Si de ce tot timpul ma ai in grija? Chiar crezi ca fiecare decizie ce o iei ma va scoate din groapa aceasta cu nisip? Nu, nu ai dreptate. Niciodata nu ai dreptate, dar iata ca mi-ai fost alaturi tot acest timp. Ai stat ascuns in mine, pregatind o evadare, o explozie care sa ma nauceasca. Stiu ca asta e defapt a doua parte din planul tau maret. Aproape ca stiu uned voi ajunge. Dar nu stiu deloc acel lucru ce te face sa torturezi.
Nu vreau, nu pot, nu o voi face. Dar odata m-am intrebat, asa ca un rebel fara minte, cum as duce-o fara tine. Stiu ca e gresit, si regret ca am facut-o. Dar tu nu stii ce inseamna pentru mine, ce inseamna apoi pentru altii.
Tot ce iti cer este sa te gandesti mai mult la mine. Asta iti e menirea, acesta iti este scopul. Si chiar daca mainile mele scriu, chiar daca gura mea vorbeste si chipul ma reprezinta... Tot tu esti capitanul corabiei. Esti gandurile mele, miscarile mele, esti starea in care ma aflu. Esti tonu si furia mea, esti privirea mea. Esti tortura si zambetul meu. Soldatul cu arma incarcata.
Esti imaginatia, gandirea, harnicia, lasitatea si melancolia mea, toate la un loc. Esti... eu!

M-am îndrăgostit (o-p)

M-am trezit. Era destul de cald afară. Norii erau răsfirați și soarele era pe cer, parcă somnoros și el. Mă grăbesc să-mi fac mâncare, poate și un ceai fierbinte. Îmi zic că o să fie o zi excelentă. Simțeam deja adrenalina care o sa-mi curgă prin vene. Mă grăbsem până la stația de autobuz, așa cum plănuisem... Așa cum mi-ai spus cu o seară înainte. Și te-am așteptat. Am așteptat destul de puțin. Și deodată te-am văzut. Părul negru, plutind ca pe valuri din cauza vântului, ochii tăi verzi țintiți înspre mine, mainile tale catifelate ținând o poșetă cochetă. Mi-ai aprins ceva în suflet când te-am văzut. Zâmbetul tău era parcă al meu. Îți simțeam prezența cum ai fi fost o bijuterie de cele mai înalte carate. Te îmbrățișam din priviri pe tot parcursul plimbării noastre prin parcul acela liniștit din suburbia marelui oraș. Aveam ceva cu tine, nu o să te mint. Parcă orice mișcare care o făceai era mai suavă decât ultima. Aveai acel lucru care mi-am dorit de mult să îl văd. Aveai scurta povestire dintr-un roman de excepție. Aveai luna de pe cer și toate perlele din ocean. Chipul puteam să ți-l văd în fața ochilor fără oprire... Fără noimă. Fără putere de a riposta, deși n-aș fi vrut să ripostez.
Nu! Draga mea, nu am de gând să opresc acest elogiu. Aceste aprecieri poate nici nu sunt îndeajuns pentru ce aș vrea să îți explic. Nu este ceva important. Dar vreau să-ți zic, totuși. Pentru că reprezintă acea parte din viața mea în care totul se schimbă. Totul devine simplu, dar confuz. Atunci când văd toate detaliile, dar privirea îmi e încețoșată. Când văd cerul clar, dar plouă torențial. Când televizorul înseamnă doar o lipsă importantă de cunoștințe atuncea când vreau să ies cu tine, doar să te văd.
...Vreau doar să-ți spun că... M-am îndrăgostit!

Înapoi de unde am început

Afară plouă. Poate o expresie mult prea folosită în începuturile oricărui text artistic. Însă nu mă las păgubaș. Norii sunt foarte strânși între ei. Parcă nu există altceva. Nimic! Nici orizont, nici pământ, nici rău, nici bine. Cum pot să descriu acest sentiment de... armonie distrusă? Poate. Așa îi zic deacuma. Un balans complet deviat de această ploaie și de toată agitația din oraș.
E urât. Nu știu de ce, dar când ]ncepe ploaia, tot praful dar și bucuria ridicate se așează la pământ. E acel miros unic al ploii. Parcă te doboară, dar nici nu ar trebuii să-ți pese. Simt cum sunt deranjat de acel sunet obositor pe pervaz. Pic, pic, pic, poc! E ca o poveste de adormit copii care nu se oprește decât atuncea când ai să adormi. Dar vai! Fericirea care apare odată cu cerul senin este... de invidiat.
Ca să ajungi de la un colț al patului până la celălalt este o întreagă filozofie de care nu îți pasă nici în cel mai plictisitor moment posibil. Așa și cu ploaia. Mai întâi zici că durează puțin, apoi se oprește, mai bea o cafeluță... Dar niciodată nu scapi.
E totuși o parte din viața fiecăruia. Având în vedere toate părerile scoase dintr-un text, să zicem, un text tot așa în care se prezintă anotimpurile, deducem o adevărată alegorie precedată de criticile unui autor. Și să zicem că acel text ar avea părerile unui narator despre vreme... să zicem. Și am observa că ploaia ar fi prezentată drept o parte posomorâtă a zilei, când natura intră într-un scurt repaus și viața nu-i la fel de dulce ca într-o zi senină. Ei bine, de asta nu știu ce să mai zic. Practic, ce este scris și mai sus nu o favorizează pe doamna Ploaie. Nu jignesc pe nimeni dacă zic și eu că sunt una din persoanele acelea ce ar prefera o zi însorită. Însă fără ploaie, când am putea noi să facem o pauză lungă? Când am putea să ne apucăm ca proștii să scriem despre un lucru din natură, simplu și complicat în același timp... precum ploaia?
Mi-am zis „Hai să deschid calculatorul, poate mai scriu ceva pentru cariera mea inexistentă...”. Și iată-mă aici, de unde am plecat. Să știți că ploaia nu s-a oprit, sunt mai multe mașini pe drum afară. Sunetul lor pe carosabilul ud este cel puțin la fel de infernal.
Mă uit peste drum și văd facultatea inchisă, nimeni pe drum, doar mașini gri-metalizat care se potrivesc perfect cu atmosfera de amiază târzie. Sunt și unele mai inchise la culoare, pe care le ignor fără motiv...
Vă las, poate vă dor ochii. Noapte bună, încă o zi din viață irostiă...

Doar o contradicție.

Și iată-mă iarăși aici, la veșnica mea tastatură, cu ecranul obosit de la atâtea prostii. Este practic obositor și pentru mine. Nu am motiv să mă sacrific, dar iată că o fac. Sincer, fac asta singur și fără idei aproape în fiecare noapte, dar nu mă dor degetele. Am mintea plină de dobitocenii, plină de dragoste și ură, dar nu le arunc pe toate pe foaie.
Acuma unde ajung? Nu contează, continui. Așa-s eu, nici dus cu pluta dar nici normal. Am prieteni buni care nu mă critică, dar am și prieteni care mă caracterizează cum vor ei. Îmi place să mă aflu acolo, să rup orice barieră, să fiu sobiabil și prietenos, dar în același timp nu vreau ca lumea să aibă păreri greșite despre mine. Nu mă interesează așa mult părerea altora, dar în același timp nu vreau ca prietenii mei adevărați să creadă ceva ce nu trebuie.
Na că astă seară am ars-o pe contradicții. Dacă nu ai observat, dragă cititorule, majoritatea frazelor de mai sus au un mic punct de vedere apoi o contradicție, un contraargument sau o propoziție care să complice puțin imaginația ta. Da, a ta! Tot ce scriu, tu citești. Tot ce scriu ajunge acolo sus, unde tu ai logică, umor, dragoste, ură, naivitate și toate cele. Tot ce scriu poate ajunge undeva, dar depinde cum interpretezi tu asta. Îți mulțumesc pentru că ai citit aceste gânduri seci spiralate ordonat în Notepad.
Mai am un lucru de zis, și acela că lumea asta se schimbă. Însă se schimbă după ce decizii iau unele persoane. De aceea este nevoie de o contradicție la orice gând. Ca să gândim mai clar, să ne ajute să deducem ce-i de făcut. Să luăm decizia corectă.

Acuma, mno... Ce să-i faci. Îți place sau nu, uite ca ai ajuns să citești și această scurtă anomalie a cuvintelor prin simplul fapt că ai ajuns să-mi fi prieten... Dar...