introducere în complexitatea reîncărcării unei generații.

INTRODUCERE
... Într-o lume de nebuni așezați în linie.
Așa începe miraculoasa descriere a contemporanului, a cotidianului care nu te informează, dar care te dezamăgește.
Să o luăm pas cu pas, dar cât mai la subiect. Sitcom-urile și întreaga mass-medie sunt aparent (mai mult deocamdată) printre singurele supraviețuitoare ale așa zisei criză. În ciuda faptului, porcăriile se împart, ca un arbore de la rădăcină în sus, în sute de porcării alese cu atenție de mult prea grijulii comandanți din respectivele industrii. Ambele tabere au aceiași părinți dar par absolut diferite. Asta poate duce la concluzii precum că nu ar avea nimic în comun, dar se bazează una pe alta. Mondenismele o dau în snobism iar televiziunea pune accent pe „ce vrea auditoriul” însă auditoriul singur trebuie să se adapteze. Mai greu de înțeles dar o enigmă completă pentru ei.

COMPLEXITATE
... înseamnă pentru mulți originalitate, când ei defapt aberează între a fi original și a fi pe placul tuturora, astfel negând a doua variantă. Complexitatea evident, chiar dacă depinde de la persoană la persoană, are ceva în comun la toți. Nu e nimeni, în orice context și în banalitatea sa observabilă, să nu fie bine dezvoltat în mai multe domenii. În esență, complexitatea nu înseamnă o singură temă pe care să poți dezvolta orice, înseamnă mai multe teme, câtuși de simpluțe, dar care să fie legate între ele de argumente pro și contra. Fiindcă prea mulți spun că sunt originali, dar ei defapt se pierd în această complexitate din... simpla încercare de a fi în zona celor cu adevărat bine dezvoltați.

REÎNCĂRCARE
... Dar nu cu electricitate.
Ei mai nou se reîncarcă, dar cine spune că nu mai e energie? Da, vorbesc de ironia calității specimenelor de pretutindeni de a pretinde că au limite, că au nevoie de o cafea, ca au nevoie de „puțin timp liber” pentru a gândi. Culmea că fix gândurile care te frământă cel mai mult nu apar în timpul unei cafeluțe. Dar cel mai important, trebuie să adaug, nimeni nu are limite. Sau are, dar nu în gândire, iar limitele fizice nu le poți cunoaște decât prin situații limită, întâmplări care cer gândire formată, caracter puternic și mentalitatea potrivită. Iar acuma îi aud pe toți cum se plâng de multe lucruri prin care ei nu au trecut, dar tot analizează cu prea multă atenție lucruri de acest gen. Și asta nu se leagă de a fi precaut, pentru tine poți visa orice, dar nu îți dai singur cuvântarea într-un subiect pe care efectiv te ocolește. Dar, revenind, nu exită subiect la care să nu ai un cuvânt, nu există blocaje să te împingă să „faci o pauză”, să îți iei timp să gândești detalii. E greșit și să generalizezi totul, dar în ziua de azi nu e timp de pauze, nu e timp să pretinzi că te reîncarci.

GENERAȚIE
... De contraste.
Da, drag cititor, este cel mai evident cum toți se critică pentru muzica pe care o ascultă/ hainele ce le poartă/ mondenismul din relația lui X cu Y/ preocupările care par prea abstracte pentru unii. Destul spus?

Ea și numai ea

Dovedește-mi că ai apărut de nicăieri! Spune-mi cum toate stelele s-au contopit în visul meu, într-o singură noapte. Arată-mi răspunsul legat de existența tuturor elementelor care se contrastă, formând astfel o minune; pe tine!
Și cum de nu a apărut un val să se spargă de balize? Cum de nici unul dintre noi nu s-a prefăcut orbit, pueril? De ce am sărit amândoi în pat deodată? De ce tu mi-ai arătat acestea, de ce nu ești ca altele? să cad singur și tu doar să plângi lacrimi de crocodil după. De ce specificul teatral a decăzut în ochii tăi, de unde atâta încredere? Și nu te-ai lăsat singură indusă în al tău vis, m-ai agățat și pe mine și m-ai strâns puternic, astfel dându-mi ocazia să mă refac, să uit de probleme și să am încredere în ale tale cuvinte sincere „Te vreau pe vecie!”.
Și am înțeles din prima, tu nu ești o senzație trecătoare, tu nu ești o enigmă în cuvinte goale, aruncate toate pe o foaie, tu NU ai apărut brusc pentru a putea denumi relația noastră destin!
Cu toate acestea, ce simțim nu poate fi scris sau înțeles de alții. Ei ar crede că nu e adevărat, ar crede că ești un vis al controversatului subconștient. Dar toți o să fie întrebători, până și ei știu asta.
Iată, citez din spusele tale, „ne asemănăm cu o sculptură grandioasă, îngropată adânc de timp și istorie”.

Simt

Explozie, durere si... oare... iubire?
Da, parca asta simt. Pentru ca, dupa atatea seri neatinse, nevorbite, doar citite. Doar cu sentimente aruncate fara rost, fara nimic altceva decat un traseu pe nume "speranta". Speranta ce vreau sa ma conduca la incredere, la nebunie, la glume si zambete impreuna cu ea. Si poate e, poate nu e, dar pare un vis. Si plang, si ea stie ca plang, si-mi spune si o cred, ca si ea. Si... pare a fi durere, imi spune insa ca ii e frica, oricat i-as fi aratat ca nu are de ce. Insa ea asa doar imi demonstreaza ca eu merit sa-mi fie frica. Si... cred. Cred ca ma intelege, si daca nu, nu stiu daca pot sa mai continui sa-i demonstrez contrariul, nu stiu daca mai pot sa ma zbat pentru ea, fiindca am nevoie de ea cel mai mult in clipele acestea. Sa se arunce de pe varful prapastiei cu increderea ca o prind. Si zice ca nu poate, ca ii e frica. Dar aici intervine ea, aici trebuie sa faca o schimbare radicala si sa aiba incredere, de-acolo pot sa ma tin de promisiunile divine. Promisiunea fata de mine ca pot si o sa am grija de ea, si promisiunea catre amandoi ca am sa o fac fericita atuncea cand nu ma mai are decapt pe mine.
Si nu stiu. Ba imi demonstreaza ca merita, ba imi spune ca nu are incredere! Si de aceea e prima oara cand eu, pe mine ma intreb, si am nevoie de ea sa-mi raspunda:
O iubesc?

Zambet.

Zambetul pare a fi cel mai neimportant, cel mai nesemnificativ dintre toate. Dar e punctul meu de vedere in a lua decizia corecta in a CREDE ceea ce trebuie. Si in momentul asta parca simt alinare, parca nu ma mai doare, parca durerea a trecut, dar nu mai simt fericirea sa trec peste ce a fost. Pentru ca de-asta nu mai doare, mor incet, incet, mor inaintru, mor in sinea mea.
Daca as putea da timpul inapoi. Daca nu exista alta, daca nu exista nici el, oare m-ar fi inteles? Fata asta inocenta pentru care mi-as fi dat sufletul, ar fi inteles ce simt pentru ea?
Poate cel mai frumos (defapt melancolic) mod de a incheia ar fi, citez "dar nu mai conteaza acum". Dar culmea, pentru ca asta e. Conteaza, pentru ca nu am facut ce am facut, totul in zadar. In sinea ei isi spune ca merit, dar prefata ei crede altceva. Cuvintele mele i-au atins inima, cuvintele altora i-au atins mentalitatea si i-au stricat-o. Atata timp cat nu i-am stricat inima, sunt bucuros pentru momentele ce mi le-a oferit! Si inca o iubesc, insa cea mai mare dorinta a mea e sa-mi arate ca merita, sa ii apara asa brusc incredere si sa uite de tot ce era rau si sa-si aduca aminte de tot ce e bun... Daca as da timpul inapoi... Sa fi fost totul nimic altceva decat fericire... Daca...
Daca nu m-as mai gandi numai la mine si dorinta asta a mea sa o am inapoi, daca m-as candi doar la fericirea ei, s-ar intampla si fericirea mea?
Daca... si oare... Acum realizez ca astea doua... Astea ma ranesc cel mai mult... Si doare... Tare de tot...