Explozie, durere si... oare... iubire?
Da, parca asta simt. Pentru ca, dupa atatea seri neatinse, nevorbite, doar citite. Doar cu sentimente aruncate fara rost, fara nimic altceva decat un traseu pe nume "speranta". Speranta ce vreau sa ma conduca la incredere, la nebunie, la glume si zambete impreuna cu ea. Si poate e, poate nu e, dar pare un vis. Si plang, si ea stie ca plang, si-mi spune si o cred, ca si ea. Si... pare a fi durere, imi spune insa ca ii e frica, oricat i-as fi aratat ca nu are de ce. Insa ea asa doar imi demonstreaza ca eu merit sa-mi fie frica. Si... cred. Cred ca ma intelege, si daca nu, nu stiu daca pot sa mai continui sa-i demonstrez contrariul, nu stiu daca mai pot sa ma zbat pentru ea, fiindca am nevoie de ea cel mai mult in clipele acestea. Sa se arunce de pe varful prapastiei cu increderea ca o prind. Si zice ca nu poate, ca ii e frica. Dar aici intervine ea, aici trebuie sa faca o schimbare radicala si sa aiba incredere, de-acolo pot sa ma tin de promisiunile divine. Promisiunea fata de mine ca pot si o sa am grija de ea, si promisiunea catre amandoi ca am sa o fac fericita atuncea cand nu ma mai are decapt pe mine.
Si nu stiu. Ba imi demonstreaza ca merita, ba imi spune ca nu are incredere! Si de aceea e prima oara cand eu, pe mine ma intreb, si am nevoie de ea sa-mi raspunda:
O iubesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu